Povestea noastra (pana in anul 2004)

Povestea lui Viorel si Cristi (Bob)

Viorel (2.06.1979 – 20.12.2004)

Ceea ce urmeaza este o poveste despre prietenie, despre vise, despre aventura, despre zbor spre lumina si despre tot ce poate fi mai frumos intr-o viata. Intr-un cuvant, povestea noastra – a mea, a lui Viorel si a celorlalti prieteni care ne-au insotit in calatoriile noastre si ale caror nume le veti cunoaste de-a lungul acestei povestiri.

Am fost coleg cu Viorel inca din clasa I, desi prietenia noastra a inceput ceva mai tarziu; a continuat insa si dupa ce nu am mai fost colegi de scoala, din ’94, cand eu am ales liceul Cantemir iar Viorel Spiru Haret.

Prima noastra tura la munte a fost in ’95, in vacanta de vara de la sfarsitul clasei a IX-a: 10 prieteni adunati la o gazda in Busteni, hotarati sa ajunga la stana Pietricica de pe traseul care duce pe Piatra Mare; ne-am intors din drum din cauza intunericului, insa peste cativa ani am aflat ca stana spre care ne indreptam nu exista in realitate.

Vara urmatoare, aventura continua; de data asta la Gura Diham, impreuna cu alti cativa prieteni. Dupa prima noapte suntem dati afara pentru ca faceam prea multa galagie si deranjam linistea cabanei altfel goala…In aceeasi noapte, o sticla de vin ne-a soptit o idee: sa facem tot platoul Bucegilor in anul urmator. Am lasat in urma Gura Diham si linistea ei neprimitoare si am plecat in Busteni, unde am gasit o gazda ospitaliera; de acolo am pornit a doua zi spre Diham prin Poiana Izvoarelor. Din Poiana am avut parte de o priveliste incantatoare care ne-a atins iremediabil sufletul si ne-a inspirat visul nostru de a urca cat mai sus.

A venit si sfarsitul clasei a XI-a, in vara lui ’97; asa ca ne-am adunat 6 prieteni si am plecat in Bucegi. In prima zi am ajuns la Malaiesti, iar a doua zi la Omu prin Hornu Mare. Din nou am ramas uimiti de spectacolul care se desfasura in fata ochilor si inauntrul nostru: frumusete, aer curat (vezi “libertate”), melanjul acela de liniste, sora cu puritatea si o oarecare incordare, ca o zbatere de aripi in stomac, care ne-au facut sa ne indragostim de munti si sa ne intoarcem tot mai des. Cu toate aceste ganduri noi, aproape promisiuni, am ajuns a treia zi la Babele.

Spre sfarsitul vacantei, am mai facut o tura la Omu pentru doua zile. Intre timp se naste si planul pentru anul care urmeaza – sa mergem in Fagaras! – cu toate ca habar nu aveam noi pe vremea aia ce inseamna Fagarasul.

In ’98 am intrat la facultate, fiecare cu a lui – eu la Automatica iar Viorel la A.S.E. Asa ca tinerii studenti si-au pus rucsacii in spate si s-au oprit in Zarnesti, de unde au luat-o spre Piatra Craiului. Viorel a venit cu ideea sa facem o incalzire peste Piatra Craiului inainte de marea aventura din Fagaras. Nici de asta asta nu aveam habar cum o sa fie. Am urcat pe la Grind pe varful La Om si am coborat pe lanturi la refugiul Spirla, unde ne-am oprit peste noapte. Prima lectie despre viata pe munte, cu titlul sugestiv “Asa nu!”: daca aveti un sac de dormit prea subtire, si sunteti tentati sa faceti focul pentru a suplini lipsa de caldura, s-ar putea sa descoperiti cosul sobei infundat, sa umpleti camera de fum si sa fiti nevoiti sa deschideti usa ca sa aerisiti…..ceea ce inseamna ca ati reusit sa faceti si mai frig in loc de cald, asa cum am facut eu in noaptea aceea. A doua zi am plecat spre Rudarita si am inoptat acolo. Soarta a lucrat inca o data in favoarea noastra si ne-a purtat spre locuri noi si neasteptat de frumoase: am plecat din Rudarita spre creasta dar am pierdut traseul si am fost nevoiti sa ne intoarcem; si asa s-a ivit ocazia unei minunate excursii prin tara, si am ajuns pana la Sapanta.

In anul care a urmat, excursia din Cheile Nerei ne-a intarit credinta ca hoinarelile noastre sunt in fapt mult mai mult decat atat, ca ne ating sufletul intr-un fel cu totul special si ca nu ne aflam pe un drum ci pe DRUMUL NOSTRU, pe care il descopeream cu mintea si cu inima.

Urmatoarea excursie a fost in Austria, intr-o tabara pe munte pentru reamenajarea unor trasee.

Am vizitat atunci Venetia, Salzburg, Innsbruck si Viena, si am urcat pe un varf de 2780 m pe granita dintre Italia si Germania.

In august facem inca o incercare in Fagaras, de data asta prin Turnu Rosu, dar ne intoarcem a doua zi pentru ca Fane isi luxeaza glezna (prietenii stiu de ce!!!).

In septembrie mergem pentru cateva zile in Ciucas.

2000 a fost un an plin, cu multe iesiri, asa cum ne dorisem de la inceput.

In februarie am plecat cu Fane, Liviu si Popey in Bucegi cu intentia de a ajunge la Omu prin Hornul Mare. In prima seara am dormit la Malaiesti intr-un pod deasupra grajdului; a doua noapte la Omu, in cabana meteo.

Vremea a fost si ea de partea noastra si a completat atmosfera de aventura si voie buna.

In iulie am plecat cu Viorel in Retezat cu cortul. Timp de 8 zile am urcat si am coborat si iar am urcat.. si tot asa, pe drumurile “pietruite” din Retezat, cu care nici unul dintre noi nu era obisnuit.

Durerea mea de la genunchiul drept nu a trecut decat dupa vreo cateva saptamani, asa ca n-am mai putut sa plec in Fagaras dupa cum planificasem. Au plecat in schimb Viorel si Liviu pe traseul care urca pe creasta din Turnu si au coborat apoi pe Valea Vistea.

In august, Viorel, Fane si Liviu au plecat in tabara din Austria; lipsa banilor m-a tinut in Bucuresti asa ca am fost numai cu gandul alaturi de baieti.

In noiembrie insa ne-am pus iar rucsacii in spate si am plecat in Parang pentru 3 nopti. Am mers cu trenul pana in Petrosani si am coborat prin Obarsia Lotrului de unde am mers pe jos pana in Voineasa.

In decembrie, chiar inainte de Craciun mergem in Fagaras la cabana Turnuri. De data asta a fost randul lui Viorel sa stea acasa si sa merg eu impreuna cu Radu si cu Fane: doua nopti de vis si doua zile cu soare fara vant si o priveliste de vis de sus, de pe creasta.

In 2001 am continuat seria de iesiri la munte, in acelasi ritm ca si pana atunci, din ce in ce mai des si mai sus.

In februarie am plecat din nou la Omu, impreuna cu Radu si Sharky, de data asta pe drumul din Sinaia. Prima noapte am petrecut-o la Babele iar pe a doua la Omu.

In aprilie a urmat o tura in Ceahlau la care eu nu am putut sa particip, asa ca Viorel a mers impreuna cu Misu.

In mai am fost pe langa Coltii Morarului cu Viorel si Fane.

In iunie am trait una din noptile acelea miraculoase in care o idee fugara iti starneste imaginatia care porneste la plimbare, hoinara, iar in curand picioarele o urmeaza si ajungi exact acolo unde ti-ai dorit, desi nu ti-ai fi inchipuit niciodata ca intr-un asemenea fel, cu inima plina de incordarea unei noi aventuri si de satisfactia de a fi propriul tau stapan. In cazul nostru, totul s-a intamplat intr-o sambata seara in care ne-a venit ideea sa plecam la munte; cateva ore mai tarziu eram la baza traseului Jepii Mici, de unde am urcat spre Omu si am coborat apoi pe Valea Morarului.

Luna iulie si din nou nu pot sa particip: Viorel pleaca cu Sharky in Piatra Craiului si fac toata creasta.

In august, Viorel pleaca cu Fane in Apuseni iar eu raman din nou acasa.

In septembrie, Viorel a gasit din nou momentul sa raspunda impulsului de a incerca lucruri noi, pe gustul lui: “Cheile Cheii – o incercare pentru incercati” suna provocarea lansata de “Muntii Carpati” si la care am raspuns eu, Viorel si Radu.

In decembrie o mica excursie la Cabana Negoiu. Eu stau iar acasa, dar se duc Liviu, Fane si Misu, si profita de ocazie ca sa ajunga din nou pe creasta.

2002 a fost un nou an plin de peripetii. In martie, un nou numar din Muntii Carpati, o noua calatorie: de data asta in Muntii Neamtului, unde nu am stat decat o noapte din cauza vremii proaste.

In iulie apare ideea sa urcam pe varful Ararat, in Turcia. Desi la inceput nu am crezut ca o sa merg pentru ca nu aveam bani, am primit mai apoi de la bunica mea, sponsor personal in aceasta expeditie si sustinatoare a dorintelor mele! Asa ca am plecat, impreuna cu Viorel, Fane si Liviu.

In august am facut o tura in Piatra Craiului impreuna cu Bogdan.

In decembrie am plecat iar in Fagaras sa urcam pe Moldoveanu – eu, Viorel si Fane. Dupa doua nopti petrecute in refugiu la Podragu am abandonat planul din cauza vremii proaste si ne-am intors in Bucuresti.

Urmeaza apoi anul 2003, in care am facut, impreuna cu Viorel, o tura de forta in Fagaras, in iunie. Am reusit atunci sa ajungem pe varf intr-o singura zi: am plecat cu un tren de noapte din Bucuresti cu care am mers pana in Victoria. Acolo am mancat ceva si am plecat fara sa mai asteptam ora 5, atunci cand venea rata. Am ajuns la cabana Podragu pe muchia Podragu si acolo am dormit cu capul pe masa si apoi am plecat mai departe. In jur de 23:00 am ajuns in refugiul Vistea dupa ce fusesem pe Moldoveanu.

In luna iulie am gasit o zi libera pe care am petrecut-o cu Viorel in Bucegi, pe brana Aeriana ca antrenament pentru Caucaz.

In august am plecat in Caucaz, pe Elbrus, impreuna cu Viorel si cu Fane. Nu am reusit sa atingem varful din cauza viscolului, dar am ajuns la 30 de metri diferenta de nivel mai jos.

La sfarsitul lui noiembrie am plecat cu Viorel in Muntii Rodnei – o idee mai veche pe care am reusit atunci sa o punem in practica.

Anul 2004 a inceput cu o excursie de grup in Piatra Mare, cu mai multi prieteni.

In martie plecam la Malaiesti cu intentia de a ajunge la Omu prin Hornu Mare dar am ramas pana la urma in Malaiesti din cauza vremii.

In aprilie ne hotaram sa mergem in Bucegi, inspirati de un RT de pe Alpinet despre Valea Seaca dintre Clai.

In mai plecam in Germania – 5 oameni mari intr-o Dacie Super Nova muuult prea mica, dar plina de spirit.

In august, mergem in Africa!! Numai eu cu Viorel, dar ne-am simtit extraordinar. A fost cel mai frumos concediu din viata mea. Am urcat pe cel mai inalt varf din Mawenzi si pe Uhuru (cel mai inalt varf din Africa), ambele peste 5000 m.

In decembrie Viorel pleaca cu Fane si Sharky in Fagaras la Balea. Eu nu pot participa deoarece nu mi-au mai ramas zile de concediu. Din pacate, pentru Viorel a fost si ULTIMA tura la munte.

Bob
text adaptat de Claudia