Duminica, 16 ianuarie 2011
Autobuzul nostru pleaca la ora 10 spre Xalapa (Jalapa). Bucataria la hotel se deschide mai tarziu decat de obicei, pentru ca sambata seara toata lumea a petrecut pana dimineata. Cei de la receptie ne cheama un taxi cu care mergem la autogara. Drumul este de 4 ore si jumatate, timp in care dorm neintors.
Ajunsi in Xalapa, ii dam un telefon lui Kamal (un prieten d-al unei prietene de-a Klarei) care vine sa ne ia cu un taxi si ne duce la el acasa. Nu prea stie bine engleza – ocazie pentru Klara sa invete spaniola. Sta intr-o casa cu 3 camere cu parintii lui. Dupa ce ajungem la el acasa ne spune ca in Mexic “casa mea e si casa ta” (mi casa es su casa). Acasa momentan este doar mama lui care ne ia in brate de bun venit.
Dupa ce ne lasam bagajele plecam intr-o scurta plimbare. Prima oprire este intr-un parc situat in cel mai inalt punct din oras, de unde am putut admira toata regiunea.
Din parc o luam pe jos spre centrul orasului.
Ajungem intr-o piata de fructe si incercam pentru prima data o nuca de cocos. Dupa ce bem sucul, vanzatoarea ne curata nuca de cocos si ne da miezul la pachet. Evident, putem adauga si chilli, dar nu suntem amatori de picanterii.
Pe inserat ne alegem o terasa pentru a savura cate o bere. Este pe o strada ingusta cu multe cafenele, dar si cu multi artisti care vand obiecte facute de mana.
In drum spre casa ne oprim si la un centru de “creatie”, intr-o scurta vizita la Ramon, prietenul lui Kamal, pe care l-am surprins slefuindu-si o noua chitara – Guitarra de son. Tot atunci am aflat si despre “Son de Madera“, formatia lui Ramon de Son Jarocho, un stil de muzica specific regiunii Veracruz (in care ne si aflam).
Ajunsi acasa il cunoastem si pe tatal lui Kamal, si el un tip foarte simpatic si zambaret. Luam masa de seara cu totii, iar apoi le aratam pe internet poze din Romania si le punem niste muzica romaneasca. Ei sunt foarte veseli si draguti, ospitalieri si curiosi despre tara noastra. Si noi la fel, deci este un schimb echitabil 🙂
In Xalapa este umezeala destul de mare, prin urmare in toate casele este igrasie. Nu au sisteme de incalzire, iar in perioada asta a anului este cam frig noaptea. Pentru noi nu este o mare problema, pentru ca nu ne despartim de sacii de dormit.
Luni, 17 ianuarie 2011
Kamal fiind liber, ne propune o excursie la Quiahuiztlan, un sit arheologic langa malul marii, la golful Mexic. Schimbam 2 autobuze pana ajungem in orasul Jose Cardel, unde stam la autostop. In timp ce discutam noi ca ar fi tare sa mergem cu un camion… opreste un camion foarte vechi care parea ca se dezintegreaza in mers. Usa din dreapta nu se inchide de dinauntru, asa ca soferul coboara sa ne inchida usa. Din Jose Cardel sunt cam 35 km de mers spre nord (sau din Veracruz vreo 70).
Pe drum, soferul il intreaba pe Kamal daca suntem “gringos”, la care el – “No, rumenos!” Habar nu avea omul de unde suntem, si sincer nici nu cred ca a inteles ce este Europa cand i-a explicat ca Romania este o tara in Europa. Dar era mult prea amuzat de entuziasmul nostru incat restul erau detalii.
Ajungem aproape de destinatie. Din drumul principal o sosea serpuieste vreo 3 km pana la ruine.
De sus se vede foarte frumos golful Mexic.
Mergem apoi la malul marii si ne asezam la o terasa (singura de altfel) sa mancam ceva. Este o atmosfera de Vama Veche pe vremuri. Sunt si multe cazari in zona; merita sa stai macar o noapte aici. (coordonate google maps 19.6728, -96.3996)
Singurii turisti pe langa noi sunt un grup de 4 francezi. In rest numai pescari si cativa batrani din sat.
Dupa masa mergem la plimbare pe malul marii.
La intoarcere prindem un autobuz care ne lasa in orasul de unde luasem autostopul dimineata. De aici facem iarasi autostopul catre Xalapa.
Seara, la Kamal acasa nu este nimeni. Ne uitam la un film mexican foarte interesant – “Bajo California. El limite del tiempo”. El nu se simte prea bine (cred c-a facut o insolatie). Ne spune ca n-a mers pe jos asa de mult cat a mers azi in tot anul 2010. Si noi asa mergem in fiecare zi 🙂
Marti, 18 ianuarie 2011
Kamal inca nu se simte prea bine asa ca ne explica noua cum sa ajungem la cascada Texolo (apare in filmul “Idila pentru o piatra pretioasa”). Taxi pana la Los Sauces si apoi un autobuz pana la intrarea in orasul Xico (de unde ar trebui sa gasim un indicator spre stanga).
Din drumul principal autobuzul face dreapta spre sat, si noi stanga spre cascada. Dintr-un magazin satesc cumparam banane si mandarine – gustarica obisnuita in Mexic. Avem de mers vreo 3 km pana la cascada, printre plantatii de bananieri si cafea. Parca suntem intr-un film!
Vedem o cazare superba (am notat-o pentru data viitoare – El Cortijo de los Morales, Xico, Veracruz – http://www.cortijodelosmorales.com/)
Cascada este impresionanta. Urcam pe un deal de unde se vad imprejurimile, apoi mergem la un restaurant unde mancam cate un peste.
Este si o poteca care coboara la baza cascadei, dar are un gard cu o placuta pe care se interzice accesul pentru ca se lucreaza. Ma gandeam cum l-as putea sari, dar pana la urma am renuntat la idee.
Cand ajungem inapoi la strada principala stam la autostop (eram doar noi doi). Dupa 20 minute de asteptare ne ia un tip pana in primul oras. Lucreaza la Nestle. Ne spune ca are 4 saptamani de concediu pe an si se plimba foarte mult. Ne recomanda sa avem grija la autostop. Luam un autobuz mai departe pana la noi in oras si apoi un taxi pana la brutaria tatalui lui Kamal. Tatal e plecat un pic si Kamal ii tine locul. Au de vanzare tot felul de painici si prajiturele delicioase.
Dupa ce apar si parintii lui mergem la ei acasa unde este o intrunire de familie si prieteni foarte apropiati. Sarbatoresc intrarea intr-o luna noua (apartin credintei Baha’i). Citeste fiecare cate o rugaciune si apoi se serveste mancarea. Cunoastem un baiat nascut in Romania, dar plecat de mult de acolo. Parintii lui stau in Israel. El isi mai aduce aminte cateva cuvinte romanesti. Are cetatenie israeliana si urmareste acum sa-si ia cetatenia americana, impreuna cu nevasta lui care e de origine columbiana.
La ora 10 seara ne conduc ei la autogara sa luam autobuzul spre Oaxaca. Nici nu pleaca bine si se intorc sa ne lase si numarul lor de telefon. Fiind vorbitori de engleza s-au gandit ca ne ajuta mai mult si mai repede in caz de nevoie. Au fost foarte draguti.
In autocar este foarte frig. Am eu multe haine la mine, dar se pare ca nu este de ajuns. Data viitoare pastram si sacul de dormit 🙂